radiovesteabuna1iunie

 

De mult aştept ca ziua de 1 iunie să fie zi liberă. Pentru că mă simt și eu copil. Și pentru că merit o zi liberă.

Copilul meu e mare. Sunt nouă ani de când lucrurile s-au schimbat, și totuși cei mai frumoși nouă ani. Timpul trece, însă prea repede! Vreau o zi când să mă opresc, să mă copilăresc. Să o încep cu un picnic în parcul de lângă casă?

Să o încep cu un mic dejun improvizat? Ce ziceți de pâine cu miere, presărată cu cacao, la prânz? Sau humus pe felie de castravete, la orice oră? Cred că îmi pierd prea mult timp în alcătuirea meniului zilei, in organizarea programului de după orele de lucru, și apoi tânjesc după o zi liberă în plus pe an…

Se pare că, el, copilul meu nu își amintește prea bine lucrurile pentru care eu depun efort, le planific în detaliu, ci mai degrabă momentele cînd las orice și mă copilăresc cu el.

Acesta să fie secretul echilibrului? Oare asta ar reduce un pic vinovăția pe care o car în spate de câțiva ani – aceea că nu îmi fac destul timp pentru el?

Oare o zi face diferența? Oare pot să schimb ceva într-o zi?

Aștept de la copilul meu să înțeleagă ce înseamnă o atitudine potrivită. Cred, totuși, că eu ca părinte trebuie să schimb puțin prioritățile, și asta de va reflecta în atitudinea mea.

Nu vreau un copil fericit. Vreau un copil pe care să îl fac fericit. Îl mai am pentru o vreme, prea scurtă. Micul meu adult are acum nevoie să îl ascult, și asta nu în timp ce îmi verific mailul de servici. Dacă vreau să știu cum se simte, nu o să aflu în timp ce spăl vasele, ci mai degrabă dacă stau nas în nas cu el.

Tocmai a terminat, și el, de citit. Mă așteaptă, să mai lenevim puțin, printre niște îmbrățișări calde și lungi.

Bucurați-vă!

Eucharisteo, Cos Eva