Articolul acesta este unul la care cu greu am pornit la drum. Mă frământă subiectul acesta. Mă provoacă, zilnic, prin prisma rolului de părinte, prin prisma meseriei de psihoterapeut, prin prisma părinților care cer cu durere și, uneori, cu disperare soluții pentru a oferi educație cu dragoste. Informațiile despre creșterea copiilor sunt mult mai la îndemână.

Poți găsi articole foarte bune despre cum să crești un copil, despre schimbările aferente fiecărei perioade. Cu toate acestea, provocările cu care se confruntă părinții par a nu acoperi toate nevoile care ies la iveală.

Una dintre situațiile care mă frământă, mă provoacă o reprezintă educația cu blândețe. Fără a striga sau a țipa. Fără a lovi. Fără a trage de urechi sau de a jigni copilul, indiferent de vârsta pe care o are.

Am citit, am încercat, am reluat și am rămas aici: educația cu blândețe este ceea ce eu doresc pentru mine, să pot oferi copiilor mei. Aceasta vreau să și aduc aici, în aceste rânduri. Să vorbim despre a educa cu blândețe este diferit de a educa efectiv cu blândețe.

Atunci când zilele sunt bune, senine, când ești odihnit, când nu ai termene limită, te simți apt pentru a avea o astfel de abordare, calmă, senină.

Situația se complică atunci când apar evenimente stresante, când abia faci față situațiilor dificile, când sună telefoanele continuu și nu ai timp să îți tragi sufletul.

Acestea sunt momentele care declanșează, în tine, ca și părinte, propriile tale mecanisme de adaptare. Toată energia și tot efortul tău este canalizat spre a depăși obstacolul din calea ta.

 

Și…apare copilul. Sau, copiii. Care preiau energia ta, starea ta de agitație. Care nu pot înțelege rațional de ce este nevoie să aștepte ca tu să răspunzi și al optulea apel telefonic, la ora 22.30, tocmai când el are nevoie să îi oferi brațele tale, să îi citești povești, să spui rugăciunea de seară. Copiii nu pot asimila de ce este nevoie să umble în vârful picioarelor în timp ce tu ai nevoie de liniște ca să îți rezolvi îndatoririle…

Acesta este punctul de plecare. Poți reuși să gestionezi momentul sau, poți să escaladezi obstacolul.

Modul în care tu gestionezi o situație de viață ( stresantă sau nu ) devine un model pe care copilul îl preia.

Dacă, atunci când apar situații dificile ( și ele apar mereu ) îți canalizezi energia în rezolvarea sarcinii urgente și păstrarea conectării cu cei din familie, acesta va deveni și modelul copilului de a aborda situațiile de viață.

Dacă, atunci când ești sub presiunea stresului, copilul devine OBSTACOL, te vei comporta ca atare. Un obstacol trebuie depășit, trebuie escaladat. Și, îl vei aborda din perspectiva creierului reptilian ( care dorește să își conserve viața cu orice preț ). Un obstacol devine amenințător și cere un răspuns pe măsură: devenim irascibili, ne pierdem răbdarea, strigăm pentru a înfricoșa, folosim bătaia pentru a obține ” respect ”, etc.

Te rog să te oprești. Să tragi aer adânc în piept și, să te uiți la tine. Cum funcționezi? Cum obișnuiești să rezolvi o situație dificilă? Ai așteptarea ca, copilul să devină invizibil ca, nu cumva să devină obstacol?

Dacă nu aloci timp suficient pentru a te conecta, explica, răbda, copilul va deveni, prin alegere intenționată, obstacol, doar pentru a fi văzut, cucerit.

El preferă să fie obstacol pentru a obține afectiv ceea ce are nevoie. Creierul copilului nu are opțiunea de a deveni invizibil, aceasta ar însemna să se oprească viața.

 

De aici poți înțelege că, ceea ce semeni, aceea vei și culege. Ceea ce pare a fi un comportament indisciplinat este, de fapt, doar un simptom.

NU, nu poți avea așteptarea ca, copilul să se plieze pe nevoile tale. Este o așteptare bolnăvicioasă, care creează modele disfuncționale.

Copilul tău nu îți datorează ABSOLUT nimic. Este o ființă umană, care are DREPTUL de a fi tratat cu demnitate, respect. Și, ceea ce investești în el, aceea vei vedea înflorind: rod bun sau durere.

În fața lui Dumnezeu vei răspunde pentru ceea ce ai investit în cei pe care i-ai avut în grijă. Nu pentru străini, nu pentru cei din proximitate. Ci pentru cei care sunt ai tăi.

 

Am scris rândurile acestea cu lacrimi în inimă. Sincer, îți mărturisesc. Știu că și ție îți este greu. Știu că sunt atâtea de făcut. Știu că este epuizant să fii implicat până la vârful nasului.

Poate tocmai acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri: FACEM înainte SĂ FIM.                  

Iar când nu mai putem face, nu știm cum să fim.

Facem ca să acoperim propria durere și neputință. Viața este despre a fi, nu doar despre a face. Tot ce îmi doresc este să acceptăm mesajul acesta la timp. În timp util pentru a putea fi. Nu pentru a face.

 

Articol scris de Psihoterapeut, Simona Ilioni-Loga