1iunie-ziuacopilului-ce-imi-doresc-de-ziua-mea

Ce îmi doresc de ziua mea?

Adevărul este că mă întreb de prea multe ori dacă părinților mei le pasă de dorințele mele.

Vine 1 iunie. Se spune că este ziua noastră, a copiilor. Mereu mă încearcă emoții când se apropie această zi.

Dorințele mele se ciocnesc de cele ale părinților mei.

Astăzi vreau să fiu sincer. În inima mea este o dorință puternică pe care nu știu cum să o numesc. Nu aș fi sincer dacă v-aș spune că dorințele mele se referă doar la lucruri materiale. Da, este adevărat că am o listă ascunsă cu tot felul de chestii pe care chiar mi le-aș dori … Ne-a pus doamna învățătoare să scriem una. Am luat un FB. Chiar am o listă tare! M-a dat exemplu în fața clasei. M-am simțit mândru … Dar să trec la subiect.

Într-o seară mă gândeam că toate acele dorințe materiale sunt de fapt o umbrelă sub care să îmi pot ascunde sufletul flămând.

Îmi doresc cu adevărat să fiu iubit. Nu știu exact ce înseamnă asta, dar uneori mă simt atât de singur acasă. Sunt colegi care merg spre casă cu atâta bucurie, dar eu parcă de fiecare dată aș mai întârzia puțin pe străzi. Ce nu găsesc oare acasă? Am mamă, am tată … chiar și o surioară. Nu găsesc acel loc în care sufletul meu să se simtă în siguranță, să simtă dragostea reală.

Să nu mă înțelegeți greșit, chiar ieri părinții mi-au spus că mă iubesc … mereu fac asta. Poate că chiar mă iubesc. Atunci de ce mă îndoiesc de dragostea lor? Simplu … Ei mă întreabă mai mult de note decât de felul în care mă simt. Le pasă mai mult de cum arat, decât dacă sunt trist sau nu. Uneori cred că părinții mei uită că și noi copiii avem motivele noastre să fim triști. Știu, ei zic că nu sunt fondate, dar uneori plâng din aceste cauze.

Sunt momente în care tot ce îmi doresc este să fiu înțeles. Poate că asta este forma iubirii pe care o înțeleg eu.

Îmi doresc amintiri … amintiri frumoase împreună cu familia mea. Uneori stau ore în șir cu mașinuțele în față, gândindu-mă la acele momente sunt atât de vii pentru mine. Momentele în care râdeam fără să ne putem opri. Alergam prin casă de parcă toți eram copii. Nu pot uita acel moment în care tata s-a jucat cu noi de v-aţi ascunselea în casă, iar mama, enervată, striga să ne oprim că facem prea mult praf … Ce praf grozav a rămas în urma noastră! Ce amintiri!

Poate că va trebui să mă resemnez și anul acesta. Totuși, sunt copil … poate de asta am așa dorințe greu de împlinit. Cu siguranță, părinții vor fi prea ocupați și anul acesta. Bunicii prea bătrâni, iar noi prea mici. Bine măcar că mi-au luat tabletă cu net. Mă voi preface că sunt fericit în spatele ei. Cel puțin colegii mă invidiază. În rest, tăcere! Ba, nu! Voi spune totuși o rugăciune!

Doamne, te rog să le dai părinților mei o inimă de copil! Fă-i să-și aducă aminte de copilăria lor, iar mai apoi să ne dăruiască și nouă copilărie! Mulțumesc! Doamne, aștept 1 iunie, să văd cum îmi vei împlini rugăciunea!

 

Articol scris de Gabriel Timiș