Îmi iubesc foarte mult părinţii. Apreciez mult dăruirea şi sacrificiul lor permanent atât pentru mine, cât şi pentru fraţii mei. Au făcut totul atât de natural, fără să se plângă, fără să renunţe şi mi se pare că s-au jertfit prea mult pentru noi, copiii lor. Mi-au transmis atâtea valori, multe dintre ele fără chiar să realizeze că fac asta. Am observat şi am învăţat multe doar din trăirea lor simplă şi plină de dragoste faţă de noi. Şi iată-i acum tot mai neputincioşi, tot mai bolnavi…îmbătrânesc tot mai mult, dar încă mai fac tot ce pot pentru noi şi pentru nepoţi.

De unde ştiu părinţii să fie părinţi? De unde atâta putere, atâta grijă? E ceva care se naşte în ei odată cu venirea pe lume a copiilor? Am văzut dragoste şi jertfire la părinţi indiferent de religie, confesiune, grad de inteligenţă sau nivel intelectual. Cred că Dumnezeu este sursa acestui izvor nesecat de dragoste. Numai El poate fi.

Dar poate citeşti aceste rânduri şi te gândeşti că părinţii tăi n-au fost nici pe departe aşa cum i-am descris eu pe ai mei, poate nici nu ţi-ai cunoscut părinţii adevăraţi, sau poate eşti o mamă singură.  În Biblie găsim promisiuni pentru fiecare dintre noi. El este „Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor…Dumnezeu dă o familie celor părăsiţi” (Ps.68:5,6). Sau poate tu însuţi eşti un părinte care se luptă să fie ceea ce trebuie pentru copiii lui. E posibil să simţi că ai obosit făcând asta. A fi părinte e mai mult decât ţi-ai imaginat. E greu când copiii sunt mici, e greu când sunt adolescenţi. Atâtea emoţii, atâta oboseală…dar ştiu sigur că ai face totul încă o dată dacă ar trebui, pentru că iubeşti.

Familia pe care o ai nu e perfectă şi nici nu va fi vreodată. Modul în care-i priveşti pe cei dragi, modul în care gândeşti despre ei se va reflecta nu numai în comportamentul tău faţă de ei, ci chiar în ei. Familia pe care o ai este un dar ceresc. Îţi doresc din toată inima să poţi spune asta.

 

Mihaela Țărmure