Ce entuziasmaţi sunt copiii când se gândesc pentru prima dată la ideea de a învăţa să meargă pe bicicletă! Cât de mult îşi doresc să facă asta!

Indiferent dacă ideea s-a născut din dorinţa de a face ceea ce fac deja prietenii lor, sau a fost insuflată de părinţi, dorinţa în sine nu e suficientă. Mersul pe bicicletă necesită învăţare, ajutor si exersare, si de cele mai multe ori, unul dintre părinţi este cel care contribuie la acest proces.

Părintele, tatăl sau mama, este cel care îi explică copilului cum sa stea in poziţia corectă pentru a-şi păstra echilibrul, cum să-şi folosească mâinile, picioarele şi unde să-şi aţintească privirea. Pe lângă toate acestea, îi insuflă curaj şi încredere. Însa el mai face un lucru, pe care eu îl găsesc foarte important: încă de la început îşi oferă sprijinul nu doar prin sfaturi şi prezenţă, ci şi printr-o implicare fizică directă. El este cel care pune mâna pe ghidonul bicicletei şi pe şa, până când copilul învaţă să meargă drept.

Ceea ce mi se pare frumos şi vreau să punctez, este faptul că oricât ar avea nevoie un copil de ajutorul oferit de părinte, la un moment dat acesta trebuie să meargă singur. Aceasta nu înseamnă că frica a dispărut, sau că procesul învăţării este complet, ci că la un moment dat copilul trebuie să meargă singur. Trebuie s-o facă! Mai înseamnă şi că părintele trebuie să-şi desprindă mâinile şi să-l lase să meargă singur. La rândul lui, şi el trebuie s-o facă! Şi o face pentru că este spre binele lui şi pentru că aşa e normal şi firesc.

Nu înseamnă însă că inima părintelui nu e acolo, lângă copilul lui, chiar dacă el pedalează singur, cum nu înseamnă nici că grija părintelui a încetat. Se prea poate ca emoţia să fie chiar mai mare şi în felul acesta frica de a nu cădea, de a nu se accidenta este împărtăşită deopotrivă de părinţi şi de copii. Cu toate acestea, copilul trebuie lăsat să pedaleze singur.

Întregul proces al educării şi învăţării unui copil în orice aspect, poate fi asemănat cu mersul pe bicicletă. Fie că vorbim de insuflarea şi învăţarea bunelor maniere, a unor principii sănătoase de viaţă, ori biblice, precum şi de orice altceva, la un moment dat părintele trebuie să-şi lase copilul să aplice „singur” toate acestea.

Tot ce ai aşezat în inima copilului tău, tot ce l-ai învăţat va fi pus în practică zi de zi. S-ar putea ca frica ta să fie mai mare decât a lui, să te temi să nu cadă, să nu eşueze, să nu fie rănit….şi totuşi uneori va fi, iar tu ca părinte trebuie să accepţi acest lucru.

Copilul tău va creşte atât de repede, va avea de luat atâtea decizii importante, va avea de înfruntat atâtea probleme, iar tu – părintele lui – nu vei fi acolo în mod fizic, dar vei fi un sprijin prin rugăciunile tale şi prin dragostea ce i-o porţi.

Învaţă-ţi copilul tot ce este de folos pentru viaţa lui, înconjoară-l cu grija şi protecţia ta, dar când vine vremea să meargă singur, lasă-l. Vei privi cu bucurie şi cu mulţumire mersul lui prin această lume, îl vei vedea păşind cu încredere. Când va cădea, se va ridica şi va merge mai departe pentru că aşa l-ai învăţat tu.Va avea răbdare cu el şi cu alţii, va învăţa şi va persevera în toate lucrurile. De ce? Pentru că aşa l-ai învăţat tu!